Concerning J Z Knight, I Think I’ve Got The Wrong Channel!- Part One

(Cf. Rene Guenon, Domnia Cantitatii si Semnele Vremurilor, Cap. Fisurile din Marele Zid, Cap. Samanism si Vrajitorie si Cap. Neospiritualismul)

"Ortodoxia şi Religia Viitorului"

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului "vorbirii în limbi" l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues - Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui "dar", el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, "vorbirea în limbi" fiind de fapt "un dar" întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că miscarea "limbilor" nu e nicidecum o "renastere", căci lipseste cu desăvârsire din ea orice constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând "... si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă" (Koch, p. 35).

Dar ce este un "medium"? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, după mărturia Staretului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu "sufletele mortilor", asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecările "miraculoase", aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se stie că asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar diferenta între ei si spiritisti este imensă. În timp ce darul crestin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), si, de asemenea la contactul cu obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin exercitiu, neavând nici o legătură cu sfintenia sau interventia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o mostenire genetică, fie se obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur si simplu prin lectura cărtilor oculte.[2]Foarte multi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci că ele izvorăsc din niste potente naturale ale omului, despre care însă se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri si de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu mortii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi si Lev. 20,6).

În practică, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este incompatibilă cu orientarea crestină fundamentală în directia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există "crestini" implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod inconstient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar acesti crestini nu sunt crestini adevărati, crestinismul lor este unul "de tip nou", adică un "nu crestinism" de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune: "Viata religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o miscare "religioasă". Diavolul nu ne ia religiozitatea... Este însă o mare diferentă între a fi religios si a te naste din nou din Duhul iui Dumnezeu. Si este trist să constatăm că cei mai multi dintre crestini de astăzi, indiferent de denominatiune, sunt mai curând oameni "religiosi", decât crestini adevărati".[3]

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii nostri din Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri "umane" care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obtin cu ajutorul unor tehnici si atitudini prestabilite ale celor prezenti, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referintă în domeniu.[4]

1. Pasivitatea: "Activitatea unui spirit este direct proportională cu gradul de pasivitate sau "sumisiune" pe care le găseste la persoana sensibilă, sau medium". "Calitatea de medium ... se poate obtine, prin exercitiu sustinut, de către oricine se abandonează constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultătile psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează".

2. Solidaritatea de credintă: Toti cei de fată trebuie să aibă "o atitudine mintală de simpatie fată de medium"; fenomenul spiritist este "facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi si sentimente ce există între experimentatori si medium. Când această atitudine de simpatie si armonie lipseste, sau când mediumul nu-i abandonează total vointa, atunci sedinta de spiritism a "cercului" respectiv esuează". De asemenea, "numărul experimentatorilor care participă la o astfel de sedintă este de mare importantă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de necesare succesului".

3. Toti cei prezenti "se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului". Totusi "cercul magnetic" nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea "teozofiei" moderne, ea însăsi un medium, dispretui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi apartine si fachirul descris în cap. III.

4. "Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi. cântări, muzica în surdină, si chiar rugăciuni". Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar "crestine". Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de "vindecare prin credintă" ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei "Sfinteniei Penticostale"), care vindecă în mod "miraculos" prin intermediul unui "cerc magnetic" compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de "credintă" si care împreună îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca si cele produse în spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementă.[5]

Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinsi că rămân buni crestini si că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se manifestă în "renasterea harismatică" devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenta ei, o formă de mediumism.

Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerintele de bază ale unei sedinte de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune "harismatică", câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeasi formă sau în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. "Pasivitatea" sedintelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj "harismatic", se numeste un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconstient... Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră... De abia atunci suntem cu adevărat pregătiti: când barierele vointei si constientului au fost îndepărtate si Dumnezeu se miscă cu putere prin întreaga noastră fiintă" (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine "spirituală" este o lucrare cu totul satanică si nu are nimic de-a face cu Crestinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, "misticismului" extrem-oriental, hipnozei, si spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăsurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi "par că intră literalmente în transă" (Sherill, p. 87). În unele comunităti "harismatice" această pasivitate este atât de pronuntată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăsurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează "spiritul".

2. Hotărât că este vorba de o "solidaritate de credintă" - nu doar simpla comuniune a credintei crestine si nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunărilor de rugăciune "harismatică". Această solidaritate este încă si mai intensă atunci când are loc un "botez în Duhul Sfânt", ce se încheie de obicei într-o cameră separată si în prezenta unui număr restrâns de persoane, initiate deja în această "taină". Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca "botezul" să nu mai aibă loc - în exact acelasi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. "Circuitul magnetic" spiritist este echivalentul "punerii mâinilor" de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta "botezului" vorbirii în limbi si care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept "canale ale Duhului Sfânt" (Williams, p. 64); "canale" sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.

4. Atmosfera "harismatică", ca si cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri si rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la "un efect de intensă excitare psihică" (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura "spiritului" ce se comunică prin "canalele" penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simtit această experientă pe propria lor piele: "Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile, lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul "spiritului" care pulsa în cameră. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine" (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolică: "cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila si vizibila prezentă a lui Dumnezeu!" (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera "vibrantă" din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experiente "baptismale": "Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră si că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am căzut la podea, dar parcă as fi plutit..." (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experientelor "harismatice". Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esentială a vorbirii în limbi "harismatice": aceea că ea nu este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, după ce "botezul" s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât si în particular) si să devină "un ingredient de bază" al vietii religioase, căci în caz contrar "darul Duhului" poate să înceteze.

Un autor "harismatic" presbiterian vorbeste despre functia specifică a acestei practici ca "pregătire" a întâlnirii "harismatice" propriu-zise: "deseori grupul se întâlneste cu putină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si lucrării lui Dumnezeu în adunare". Si iar: "Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne mentinem într-o deschidere fată de prezenta lui Dumnezeu...", căci, "după ce te obisnuiesti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul... devine posibil ca respiratia ta, miscându-se prin coardele vocale, să pună în evidentă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental" (Williams, p. 31).
Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declansată si prin "sunete tăcute cu gura" - ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea "harismatică" în limbi nu este deloc un "dar", ci o tehnică care se dobândeste la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declansează încă alte "daruri ale Duhului", cu conditia ca cei interesati să continue s-o practice si să o cultive.

De fapt realizarea esentială si de bază a Miscării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stări psihice în care obtinerea "darurilor" miraculoase devine un lucru obisnuit. Si dacă acest lucru este adevărat, atunci definitia "harismatică" a "punerii mâinilor" - ca fiind "simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântati cu acest dar", ceremonie "la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt" (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitătilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care încă nu le posedă. "Botezul cu Duhul Sfânt" devine astfel initiere mediumistă.

Deci, "renasterea harismatică" nu este altceva decât o miscare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o miscare crestină. Ea apare în America, tară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de rationalism si coplesită brusc de experienta reală a unor "puteri" invizibile care nu pot fi explicate pe cale ratională sau stiintifică.

Miscarea are succes răsunător tocmai in tările cu puternice traditii în activitătile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de "vorbire în limbi" în tările fie numai si nominal crestine. Iar dacă totusi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Miscarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de "entuziasm" religios[6].

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârsire din lumea si epoca crestină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive si reapar în fortă în secolul XX, printre spiritistii, mediumii si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se "interpretează" si se "profetizează" în cadrul serviciilor "harismatice" sunt vagi si stereotipe, lipsind orice continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de "harismatici", în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formulă "Merge!".

Nu mai poate rămâne nici o îndoială că "renasterea harismatică", sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism si de religiile necrestine, decât de Crestinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărtile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili "renasterii harismatice", care au vorbit convinsi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt.

Dar să-i ascultăm acum si pe cei care au părăsit miscarea "harismatică", sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simtit că "duhul care o animă nu este Duhul Sfânt".

1. "Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteste următoarele: Prietenul lui si cu el se convertiseră de câtiva ani, când într-o zi au fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt.

După o rugăciune intensă au simtit cum ceva fierbinte se înstăpâneste peste ei. Simteau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni si-au trăit cu entuziasm senzatiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorintă de a mai citi Biblia si de a se mai ruga.

Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit si a dat toată întâmplarea pe fată... Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul "limbilor", ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vietui ca un crestin" (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugăciune "harismatică" ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. "Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam asa: "Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze si să nu mai poată vorbi în limbi în prezenta noastră".

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toti au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent si fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. si cu mine am început să ne rugăm în taină asa cum conveniserăm. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute". (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidaritătii de credintă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.

3. "O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităti misionare purtate de un membru al miscării "limbilor". S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi si odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconstientă.

Când si-a revenit, era pe jos si gura i se misca automat, deschizându-i-se si închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: "O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt". Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat până la urmă si nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui "botez spiritual" (Koch, p. 26).

4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor "plin de duh", aderent împreună cu reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma comună a "renasterii harismatice", a vorbit în limbi timp de cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de "punerea mâinilor") pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi "botezul Duhului". A fost o scenă penibilă si îngrozitoare.

Când si-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată niste sunete guturale, să geamă, să plângă si să tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalti si că se roagă pentru ei. Când si-a "pus mâinile" pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. In "limbile" lui se amestecau totusi si cuvinte în engleză: "Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi să vorbească?" Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă as fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine" (comunicare personală).

5. Cititorii revistei "The Orthodox Word" (Cuvântul ortodox) îsi amintesc de "privegherea" organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism si emotie, unii tineri au început să "depună mărturie" despre cum îi miscă pe ei "duhul". Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era "apăsătoare si plină de presimtiri rele", "paralizantă si malefică" si că numai cu rugăciunile Sf. Herman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă si o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură si pentru crestinism în general si care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că "nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însusi va veni si va vorbi cu el în persoană" (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experientele "harismatice", al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a "duhului" care provoacă fenomenele "harismatice" si, pe baza probelor evidentiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că gresim, asupra următorului aspect:

"Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice" (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această miscare este cu sigurantă "delirantă", prin aceea că se lasă dominată de un "spirit" care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează si deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a căror prezentă s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a "limbilor" care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este că în miscările penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de fraudă, cât si cele de sugestie joacă un rol nu putin important; ele sunt folosite în cercurile "harismatice" pentru a crea o presiune psihică de natură să forteze fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul "Miscării lui Iisus", o sectă predominant penticostală: "vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc niste cuvinte".

Iar altul recunoaste cinstit: "Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia făcută. Asa că m-am rugat s-o pot face, si n-am reusit decât să mă iau după ei si să-i imit, asa încât să creadă că am primit si eu darul" (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele "limbi" sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emotionale de cvasiisterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvătate anterior există, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că multi vorbitori "în limbi" nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, sigurantă si naturalete. S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de "cântare în limbi", în care "spiritul" inspira si linia melodică pe care multi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect "având în el ceva vrăjitoresc dar în acelasi timp extraordinar de frumos" '(Sherill, p. 118), "de neimaginat si neverosimil sub aspect uman" (Williams, p. 33).

Iată că explicatiile "vorbirii în limbi" contemporane nu par a fi doar de natură emotional - psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt - si faptul este demonstrat din abundentă - atunci el, ca manifestare "supranaturală", nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea "harismatică", nu doar ca fenomen, ci si ca "spiritualitate", va trebui să studiem mai cu atentie sursele traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la traditia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam să întelegem atractia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselăciune diavolească.

[2] Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, - Relatia de legătură si de transfer în ocultism - Kregel Publications, Grand Rapids, Mich. , 1970, pp. 168- 170

[3] Kurt Koch, Between Christ and Satan - Între Hristos si Satan - Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoresti etc., pe care le găsim si în Sfânta Scriptură si in Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.)

[4] Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds - Spiritismul: Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, "Mediumii" pp. 89-105 passim (N. ed.)

[5] Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.)

[6] Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion - Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551

Kommentar 1:

Du Hans talar bara din fruktan, För det är ju så att man räds oftast det man inte kan någonting om..
Du har åsikter, men insikter tycks fattas..
Har Robert Hahn skadat någon under sina år pga detta menar du?
Misskött sitt arbete på något vis?
Skulle han kommit så långt i sin karriär om han han är farlig?
Kanske för han ser hela människan ser och förstår själen i människor som just gör han så framgångsrik..Inte som många inom sjukvården o forskning som bara ser människor som mer eller mindre levande köttstycken, ja ting…
Jag skulle hellre bli sövd av han, just därför., som ser hela människan….
Du Hans Iwan Bratt är rasistisk i ditt uttryck och syn på människor .För mig är det mer din lämplighet för ditt arbete utifrån detta som borde synas o ifrågasättas..
Tänk på vad du skriver!!!
Gör personliga angrepp, påhopp, och är folkpartist..?!
Rimmar otroligt illa…
Kan ingen myndighet ta tag i det här och stoppa denna fördömmande förtryckare..

Kommentar 2:

Jag menar ej att vara så elak som jag kanske verkar, men går in o medvetet speglar dig nu…Det du ger faller tillbaka på dig själv…
Det för att hjälpa dig inte stjälpa…
Då du dömer andra dömer du sig själv..
Gör du dessutom offentligt så visar ju du just din dömande sida..
Är det humant?

Svar:

Du gör en rad påståenden om mig som är grundlösa och egentligen därför meningslösa att kommentera. Men du har tagit dig tid och skriva en kommentar och det finns några påstående som faktiskt bör bemötas.

Jag har inte påstått att Robert Hahn har skadat någon. Däremot anser jag att hans skriverier gjort honom olämplig som  ”som vetenskaplig ledare för anestesiologi och intensivvård vid Institutionen för klinisk forskning och utbildning”. Självklart har Hahn samma yttrandefrihet som alla andra, men har man ansvarsfulla uppdrag så påverkar fritidssysslorna möjligheten att hantera ansvarsfulla sysslor. Ett inte alltför långtgående exempel: om en kriminalare skriver en bok om hur man begår brott utan att upptäckas bör han byta arbete.

Din uppfattning om den svenska sjukvården är beklämmande. Det är tur nog inte många som har egen erfarenhet av att bli behandlade som ”levande köttstycken”.

Du skriver att jag är rasistisk. Var i hela friden har du fått det ifrån? Tänk efter lite innan du skriver!

Du kallar det för ”personligt påhopp”.  Jag menar att jag kritiserar en person för de uppfattningar han för fram. Han har rätt att skriva tokigheter och jag har rätt i att kritisera det han skriver.

Dessutom kopplar jag hans skriverier, precis som Robert Hahn själv gör, till hans yrkesroll. Hahn skriver bl.a.

"Forskningen har ett syfte i sig. Det är att göra dig till en person att räkna med och det är nödvändigt när du ska sprida andlig kunskap."

Hans engagemang för forskningen är alltså taktik, ett sätta att skaffa sig ett gott renommé för att kunna sprida sitt egentliga budskap.

Professor Sven Ove Hansson skriver

Uppdraget som professor i ett medicinskt ämne är naturligtvis förenligt med olika religiösa uppfattningar. Däremot är det knappast förenligt med att ge diskutabla hälsoråd, legitimera metoder som kan skada patienternas hälsa eller understödja ideologier som genom skuldbeläggning kan åsamka patienter och deras anhöriga psykiskt lidande. Enligt min mening gör Robert Hahn allt detta i sina böcker.

Rådet att behandla schizofreni genom att söka framkalla minnen från tidigare liv är ett mycket tydligt exempel på ett diskutabelt hälsoråd. Berättelsen om hur Hahn valde behandlingsmetod för sitt barn genom att tillfråga andevärlden i en seans är ägnad att legitimera ett förfarande som kan sluta betydligt värre om inte (som i det här fallet) både mediet och seansdeltagaren har medicinsk utbildning. Framförallt är det ständigt återkommande budskapet att sjukdomar är skörd efter egen sådd ägnat att framkalla samvetskval och grubblerier hos människor som tvärtom borde få hjälp att ta sig loss från självförebråelsernas onda cirkel. Ett tydligt exempel på detta är påståendet att anorexi och plötslig spädbarnsdöd skulle bero på kärleksbrist.

I det andra inlägget skriver ”Klok mor” att dömande inte skulle vara humant. Det är ju konstigt. Klok mor verkar ganska dömande själv. Men det tycker jag är bra. Personer som ger ut böcker eller bloggar får räkna med att bli bedömda och få kritik för vad de skriver. En humanist bör ta ansvar för samhället genom att delta i debatten med sina bedömningar om vad som är gott och vad som är dåligt.

Building Dreams and Visions, Part 1 (Bentley)

Building Dreams and Visions, Part 2 (Bentley)

Discerning the Call of God, Part 1 (Bentley)

Discerning the Call of God, Part 2 (Bentley)

Encounter With Heaven Part 1

Encounter With Heaven Part 2

Encounter With Heaven Part 3

Healing and God's Sovereignty (Bentley)

Open Heavens, Part 1 (Bentley)

Open Heavens, Part 2 (Bentley

Reigning and Resurrection, Part 1 (Bentley)

Reigning and Resurrection, Part 2 (Bentley)

Restoring the Voice of Healing (Bentley)

The Gifts of Healing and Miracles

The Spirit of Infirmity, Part 1 (Bentley)

The Spirit of Infirmity, Part 2 (Bentley)

What is the third wave? Here is a fundamental Christian viewpoint:

1. Its History

In the early 1980s the Vineyard Christian Fellowship movement began with the ministry of John Wimber in California. He believed that people would become convinced of the genuineness of Christianity by seeing miraculous signs and wonders from God more than by being convinced doctrinally. He not only practiced this belief in the church he pastored, but he also teamed up with missions professor Peter Wagner to teach and encourage its practice in the Signs and Wonders class at Fuller Seminary. Others who emphasized these signs and wonders include Christian psychologist and speaker John White, former Dallas Seminary professor Jack Deere, and Trinity Evangelical Divinity School faculty member Wayne Grudem. Support for this emphasis has also come from the ministries of such recognized Christian leaders as John Piper.

2. Distinctive Views

The movement’s supporters come from various evangelical backgrounds and do not necessarily want to be identified with traditional man-centered Pentecostal views. Some, in fact, have strong Calvinistic convictions. But all stress the presence of genuine signs and wonders from God today. Tongues-speaking is not emphasized as much as in the more traditional Pentecostal groups, but healings and especially the gift of prophecy are very prominent.

D. Other Contemporary Charismatic Emphases

Also present in more recent years are the ministries of several others who have a strongly charismatic approach and emphasis. These include those who emphasize a “health and wealth” gospel; the ministries of charismatic teachers such as Benny Hinn, Kenneth Hagin, and Kenneth Copeland; and the current ministries of Oral and Richard Roberts, John Arnott and the Toronto Blessing, Paul Cain and the Kansas City Prophets, and Rodney Howard-Browne and John Kilpatrick of the Brownsville Assembly of God Church and the Pensacola Outpouring Revival.

For more, please see George Houghton's part 1 and part 2 on the topic of Pentecostalism in general. I am aware that some have accused me of being opposed to the supernatural, of miracles. To answer those charges, read my testimonies part 1 and part 2 of miraculous faith healing from asthma, addiction, and a lung infection that doctors could not cure, killed several other people around the same time (including the actress that played the bride in "Meet The Parents"), and had stopped my breathing (I was minutes away from dying people). Also search my archives and take notice of how LEGITIMATE faith healing, miracles, and deliverance from evil spirits is a major area of attention of mine (regrettably I have gotten away from those topics in these past months and need to get back into them). 

But I must say that I was motivated to finally deal with Sid Roth after seeing him promote a pastor who claims that during his worship services, angel feathers, gold dust, and precious jewels would appear out of thin air. The pastor was also selling a book - with companion DVD - claiming to have discovered in scripture the secret for unlocking the power of God in your life that he was using to bring forth these manifestations (it is humility). Let me first state that Christianity IS NOT a secret religion. It is based on revelation from the Bible that is freely available to all. People speaking of finding secrets and unlocking spiritual keys are actually practicing gnosticism, which is based on using gnosis (secret knowledge) to advance spiritually and attain salvation. Gnostics were syncretists who assimilated elements of virtually every religion and belief system of the time that suited them in order to create their own abominations. And no, the gnostics did not invent the notion of secret or magical spiritual keys or codes embedded in religious texts. That idea long predated them, coming from the ancient near east mystery religions and cults. Basically, gnosticism was a mixture of Christianity, Judaism, and western (especially Greek) mythology and philosophy, and who knows what else. So, the third wavers that are convinced that they are finding some new - or rediscovering some lost - way of reading the Bible and worshiping God through Jesus Christ under the Holy Spirit are actually just rehashing the same vile dark deceptions that John, Jude, Paul, etc. took up most of the New Testament contending against. So much of what we know about Christian doctrine and practice in the New Testament was not information volunteered at the author's initiative, but rather came from an apostle writing an epistle to oppose some lie that people claiming to have secret knowledge or special revelation was passing around! 

But the primary issue that must be dealt with is the erroneous fascination of third wave pentecostals on signs and wonders: miracles and revelation. The reason is that it is BACKWARDS. This fascination is due to faithlessness by the alleged faithful. If you truly believe nothing else in the Bible but Genesis 1:1, the idea that God can work a miracle should be presupposed, basic, nothing to get excited over. Why? Because it is merely God changing something in the natural realm that He created in the first place ... very often things that would change anyway without a miracle! Further, not everyone who witnesses a miracle responds with faith. Case in point: the Pharisees. Despite all that Jesus Christ did, they kept telling Him "OK, just do one more miracle or give us one more sign and THEN we will believe that you are the Messiah." The Pharisees were simply the spiritual descendants of the children of Israel who refused to enter Canaan after seeing God work the greatest miracles that the world had ever seen to crush the greatest empire of the world AND miraculously sustain them with food and water AND the glory of God on Sinai AND the rock that followed them AND the pillar of fire by night/cloud by day that guided them. What was the problem with those Israelites? Well the least favorite book of this movement, the Book of Hebrews (which says that revelation was completed and ended with Jesus Christ in its opening verses ... or maybe 1 Corinthians with its denunciations of confusion and disorder in the church are the least favorite!) it is FAITHLESSNESS. If the basis of your Christian doctrine and affiliation is miracles and signs, trust me, it is never going to be enough, because just like a glutton with a piece of pie or a fornicator and sex partners or a greedy man and dollar bills, you will never be satisfied, you will always seek JUST ONE MORE no matter how much you have already had! 

So, the FAITHFUL who know well and good that God can perform miracles on the natural order ... we praise and glorify God over those things true, but those are not the things that we focus on, not the least because evil spirits can emulate those. Do not be offended! Evil spirits emulated several of the signs and wonders of YHWH in Egypt during their contest with Moses. People follow false religions for a reason! And the Bible itself says that the anti-Christ will deceive the whole world with his evil fantastic works, and that but for the grace of God even the very elect would be deceived by him also! 

So no, those who truly believe in God are not after by angel feathers, gold dust, and jewels popping up out of thin air! We are not after new visions, revelations, and secrets. Why? The reason is that those things, while impressive to behold, have no lasting value. They are not the things that the kingdom of heaven is built on. So what true believers love to see and hear about are CHANGED HEARTS as evidenced by CHANGED BEHAVIOR. Unbelievers hearing the gospel and getting saved. People confessing their sins and turning from them rather than using their works, church membership, background, or "anointing" to justify remaining in them. People overcoming the grief of losing a loved one. People forgiving those that have done them grievously wrong. The fearful becoming bold, the haters becoming lovers. THAT is what Christians should seek after and try to participate in. And those are what we Christians should be after. For it is a certainty that demons can motivate tongues and private prayer languages. That goes on in Hindu temples all the time! I have no doubt that a demon can cure - or at least temporarily alleviate - physical ailments. Were that not the case witch doctors, rootworkers, medicine men and women, etc. would go out of business tomorrow. The same with the diviners, necromancers, fortune tellers, etc. People have been seeking out mighty wonders, strange works, new revelations, etc. ever since man rejected the knowledge of God as Paul told us in Romans 1:18-32 for a reason! Not a few missionaries can relate dark spiritual happenings involving the demons that work through those false religions that would curl your hair even if you were bald! Check out "And The Word Came With Power" by missionary Jo Anne Shetler if you doubt. But an evil spirit cannot save someone's soul or change their heart! So why put all the emphasis on the things that Satan can imitate while ignoring the things that he cannot? I don't know about you, but while hearing testimonies about people delivered from asthma personally touch me because I was healed of the same, what I really love hearing about is testimonies of God delivering them from selfishness, hate, pride, lying, meanness, sloth, lust, and irresponsibility, for those character flaws and many more I had them, and let me tell you they were much more destructive to me and those around me than my asthma was! 

So then, why DO miracles and revelation occur? Why does God work them? Let me start with my own personal testimony and go from there: God healed my body as part of His plan to draw me to Him and save me from my sins. And that corresponds to the Biblical record. God was not some two bit Las Vegas entertainer performing tricks for the ooohs and aaahs of alcoholics, adulterers, and gamblers. Some say every miracle, every revelation, every prophecy regarded in the Bible played a part in salvation - redemption history, a rough English translation for the German term Heilsgeschichte, God's plan to redeem mankind from His sin. Others take a broader view and say that it was part of God's plan to reveal Himself to mankind, with the ultimate and final revelation being His Son Jesus Christ. So, God parting the Red Sea was a salvation - historic act to deliver Israel, His elect nation that He planned to use to be a light to all nations and use to incarnate Jesus Christ. Jesus Christ's healing the Gentile woman's daughter in Matthew 15:21-28 was an act of revealing both God's love and mercy to mankind. Peter's vision while on the tanner's rooftop was God letting the Jews know that Jesus Christ came to bring salvation to the Gentiles as well as the Jews. You want to know about the importance of the floating axhead? Well try this link. Ultimately, God had a higher purpose for every miracle, every prophecy, every vision in the Bible. They were not done because people like to see visions. They were done to reveal Himself to sinful men living in a sinful world so that His chosen among them would turn to Him. 

The main thing to remember, third wave charismatics, is that the Bible makes it clear that everyone who works mighty works even in the Name of Jesus Christ will be saved. See Matthew 7:21-23! The Bible even makes it clear that everyone who receives a miracle in the Name of Jesus Christ will be saved! Remember the ten lepers! They all had faith to be healed by Jesus Christ. They were all healed by Jesus Christ. BUT ONLY ONE LEPER BOTHERED TO FALL AT THE FEET OF GOD AND GIVE HIM THANKS! Are you going to allege that a person who is not thankful for the work and person of Jesus Christ is going to be saved by Him? And let me tell you about the one ... HE WAS A GENTILE! Let me tell you about the nine ... THEY WERE JEWS! Do not misunderstand me, I am not going anti - Semite on you here. Just let me put it into the context. The Jews were in it for the miracle, the Gentile was in it for the God who worked the miracle! So, the Jews in it for the miracle in this story represent church folk who continually need to see signs and wonders to have some semblance of outward faith. In other words: THIRD WAVE CHARISMATICS AND ALL LIKE THEM WHO WILL ABANDON TWO THOUSAND YEARS OF SOUND DOCTRINE BASED ON THE BIBLE TO FOLLOW EMMA THE ANGEL AND SOME MAN WHO KICKS A STOMACH CANCER PATIENT IN THE GUT AND THE GUY DOES NOT EVEN GET HEALED! But Gentile in this story represents the person not in the church who repents and follows Jesus Christ not because they were looking for a miracle, but because they were seeking the God that works the miracle!

And guess what? At the beginning of the leper story, all ten were unsaved. Both groups were all in the same boat. But by the end of the story, only one group was saved, and the other group was unsaved. Can you guess based not on my words but on your knowledge of the Bible which group was saved and which group wasn't? And after you do that, apply that Sunday school Bible story to your own life situation and ask yourself which group YOU are in!

Misterele Pucioasei (LIV)

Mişcările pietiste şi înnoirea vieţii religioase din România

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

Motto: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! “(Galateni, 1:8-9)

Cuprins:

1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)

1.1. Sibiu, 1923

1.2. Maglavit,1935

1.3. Sâmbăta de Sus, 1939

1.4. Vladimireşti, 1941

1.5. Maluri, 1955

1.6. Pucioasa, 1992

2. “Evanghelia” de la Pucioasa

2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”

2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni

2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele

3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii

4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică

5. România: “El ombilico del mondo”

6. Concluzii: cum se legitimează pe sine mişcările pietiste centrifuge

6.1. Promovarea unui “kitch pseudoteologic”

6.2. “Partidele religioase” şi doctrinele lor

6.3. Încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti

6.4. O ideologie nouă pe plaiurile dâmboviţene: fascismul religios

6.5. De la rătăcire şi schismă, la blesteme şi ameninţări cu moartea

* * *

1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)

Secolul al XX-lea a fost marcat de o serie de revolte surde faţă de o religiozitate aflată într-o stare confuză, în care declinul ei interior şi pericolul subminării externe concurau într-un mod nefast: evoluţionismul, ateismul, comunismul agresiv, dar şi indiferentismul religios al unor creştini şi conformismul unor clerici, se instauraseră şi rodeau încet, dar sigur, din sănătatea trupului neajutorat al Bisericii.

Neajutorat, oare? Dar nu îngăduie Dumnezeu toate, cu infinita Lui răbdare? Ba da, dar pentru unii românaşi mai exaltaţi, sau pentru alţii – cunoscuţi drept clienţi fideli ai clinicilor psihiatrice, nu aşa păreau să stea lucrurile. Îndată ce în mintea lor s-a aprins acest beculeţ şi ea “s-a luminat” de această descoperire senzaţională (“Io-te-te, cât de neajutorată e Biserica noastră!!!”) un gând, o efervescenţă, o alertă care li se părea lor a fi neapărat “de la Duhul Sfânt”, nu le-a mai dat pace:

“ Dumnezeu este acum în mare pericol!

El plânge şi este neputincios şi trebuie ajutat urgent!

Cineva trebuie să preia frâiele!

Dumnezeu mă cheamă pe mine în ajutor!

Dumnezeu mă înrolează în Oştirea Sa!

Dumnezeu mă trimite pe Mine !

Sunt Cineva! Pe cai!

Ia, atenţiune! toată lumea: ochii spre Mine şi ascultă comanda la Mine!

Din clipa aceasta, nimeni nu mai mişcă de capul lui!

Eu sunt Liderul Suprem. ”

Instabilitatea, confuzia, agresiunea făţişă asupra creştinilor de rând, au reprezentat motivaţia spontană pentru “naşterea” unor noi lideri religioşi şi au pregătit terenul pe care au înflorit o serie de manifestări pietiste pseudo-creştine, refractare şi centrifuge, care refuză sistematic îndelunga-răbdare ca model creştin de excepţie, specific şi benefic pentru vremurile tulburi. În schimb, aceşti lideri “carismatici” concep înnoirea trăirii creştine din Biserică mai degrabă printr-o detaşare de trupul Bisericii, decât printr-o împrospătare a duhului ei, ignorînd că acest gest duce inexorabil la schismă, la despărţirea de Capul ei, Care este Hristos.

Aşa au apărut şi la noi în istorie, unul după altul, personaje dubioase care “au simţit” că Dumnezeu “le cere lor ceva”: înnoirea radicală a vieţii religioase din România.

1.1. Sibiu, 1923

“Iluminat de Duhul Sfânt”, preotul ortodox Iosif Trifa, considerat de unii a fi “prima trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”: Quo vadis, Ecclesia?, pag.407, Editura Ro-Emaus, 2006), se simte chemat în mod special să dea o orientare nouă, radical diferită, în viaţa creştinilor, pe care el o denumeşte Oastea Domnului. Iată ce declara el:

“Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei oşti. Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant, Care M-a pus să suflu în trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinţă”.

Preotul Iosif Trifa nu se credea a fi chiar trâmbiţa, ci doar gornistul care suflă în ea (o manipulează). Totuşi, o umbră de neîncredere l-a urmărit toată viaţa: până pe patul de moarte, el s-a rugat fierbinte de toţi adepţii lui “ostaşi”să nu părăsească Biserica, simţind parcă faptul că aruncase o scânteie periculoasă, care poate aprinde focul răzvrătirii. Şi aşa a şi fost. De la convingerea că “ostaşii” sunt o elită a ortodoxiei, până la a identifica “răul major” ca fiind ascuns tocmai în sânul “castei preoţimii”, n-a fost decât un pas. Războiul Oastei şi-a găsit repede adversarul, mai întâi în persoana mitropolitului Nicolae Bălan (care a refuzat să promoveze pentru ea unele derogări de la canoanele Bisericii) şi mai apoi în toţi preoţii Bisericii. Iată ce mărturiseşte Traian Dorz, considerat de către adepţi ca un veritabil “Apostol” al Oastei:

“Oficialitatea clericală, îngrăşată de lenevie, îngâmfată în păcat şi încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înţelege şi nici primi suflul înnoitor de viaţă duhovnicească şi de trăire evanghelică, pe care Duhul Sfânt îl aduce în poporul nostru şi în Biserica noastră, prin Oastea Domnului. Şi atunci, bufniţele furioase, supărate pe lumina ce venea să la tulbure ascunzişurile, s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă, şi să-l ucidă pe purtătorul ei.” (Traian Dorz: Hristos, mărturia mea,Vol. I, pag. 118.)

Or, a blama fără discernământ toată preoţimea, acuzând-o de fratricid în stilul agresiv dezvăluit mai sus, este o mostră de lipsă de discernământ şi o iresponsabilitate gravă faţă de însăşi Biserica lui Hristos, adică tocmai Acela pe care voiau ei, “ostaşii”, să-L slujească.

Oastea Domnului a avut “eroii” săi:

– Primul “gornist” al “primei trâmbiţe apocaliptice”: preotul Iosif Trifa;

– “Apostolii” Oastei: Traian Dorz, Ioan Marini;

– “Ofiţerii” Oastei : scriitorii Alexandru Lascarov-Moldovanu, Ioan Oprişan; preoţii Chiricuţă, Gafton, Paschia, etc.

– Trădătorii Oastei (au fost şi sunt destui, dar nu merită să le mai amintim numele).

După moartea preotului Iosif Trifa, Oastea Domnului a eşuat în lupte intestine, sfârşind prin a se sfâşia în două: o grupare la Sibiu, care a găsit forţa umilinţei de a recunoaşte că a mai săvârşit şi greşeli, nu numai fapte bune, iar apoi s-a întors spăşită în sânul Bisericii, asemenea fiului risipitor; şi o alta, care s-a încrâncenat în schismă, apoi şi-a cantonat cartierul general la Simeria, drapându-se în veşminte neoprotestante şi continuând “vitejeşte” războiul cu Biserica-mamă.

1.2. Maglavit,1935

Un cioban, cunoscut de săteni pentru limitele sale psiho-senzoriale, a avut brusc impresia că monotonia vieţii lui de păstor îi este spartă de o vizită extraterestră. Neştiutor de carte, gângav şi cam panc de urechi, Petrache Lupu n-a auzit în viaţa lui că “…pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut dintre oameni şi nici nu poate să-L vadă”(I Tim.6,16). El s-a convins deodată, singur, că “Moşul-Dumnezeu” îl cheamă pe el, Lupu Petrache ( ca şi pe Simon Petru altădată), la rezidirea Bisericii din temelii şi la proorocie binecuvântată. Şi îndată Petrache iese din muţenia sa, şi se ridică, şi se aprinde, şi propovăduieşte, şi profeţeşte, şi prin el se inflamează o ţară întreagă la foamea de minuni, vindecări şi la viziuni apocaliptice. Biserica a oscilat doar o clipă, între mirare şi neîncredere, şi a fost de ajuns această slăbiciune de moment ca tânărul cioban să devină îndrăzneţ şi arogant. Susţinut de personalităţi politice ale vremii, dornice de senzaţional şi de publicitate, el intră cu opincile în cele mai selecte cercuri mondene, speriindu-le cu spectrul războiului mondial şi cu sfârşitul lumii care bate la uşă, cochetând cu damele de salon şi cu opulenţa lumii pe care o combătea cu duhul lui Ilie şi cu îndrăzneala lui Ioan Botezătorul.

“Lăsaţi-i…” spunea Gamaliel, “căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.” (Faptele Ap. 5, 38-39)

Iar “trâmbiţa” lui Petrache s-a nimicit, după ce s-a risipit confuzia generalizată, aşa cum se risipeşte ceaţa la ivirea soarelui. Steaua lui Petrache Lupu s-a dovedit a fi un meteor rătăcit. Comuniştii au ras locul de la Maglavit numit “La Buturugi”, acolo unde predica Petrache mulţimilor, iar acest jalnic “sfânt Petre” al secolului al XX-lea a redevenit, spre sfîrşitul vieţii, dintr-o caricatură de profet, un ţăran obscur, un ilustru necunoscut, membru al Gospodăriei Agricole Colective din Maglavit.

Şi totuşi, pentru “proorociile” lui agramate şi tendenţioase, acest personaj controversat este considerat de unii a fi… nimeni altcineva decât “a doua trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 415)

1.3. Sâmbăta de Sus, 1939

Proaspăt întors de la Muntele Athos, Arsenie Boca îşi începe urcuşul duhovnicesc, văzut de unii “o Golgotă românească” (“părintele Nicodim”, op. cit. pag. 422) printr-un legendar post de 40 de zile şi 40 de nopţi, care l-au făcut să fie (cităm din nou) “animat de Duhul Sfânt cu râvna de a face să renască din propria ruină unul dintre cele mai puternice centre de spiritualitate din România interbelică”.

Zelul misionar al preotului Arsenie Boca, scrierile lui inspirate şi înnoirile făcute la mânăstirile Sâmbăta de Sus şi Prislop sunt incontestabile. Unii îl consideră sfânt, iar dacă Biserica va confirma oficial această cinstire, prin canonizare, nu vom pregeta să ne alăturăm necondiţionat acestei preţuiri. Singurul lucru care unii i l-ar putea reproşa, în principiu, lui Arsenie Boca, este faptul că nu a avut tăria de a tempera mai eficient entuziasmul deschis al maselor de credincioşi, care-l tratau încă din timpul vieţii ca pe un sfânt prooroc şi taumaturg, iubindu-l uneori peste măsură, ca pe un dumnezeu venit printre ei. De aceea, pe seama lui s-au construit cu prea multă uşurinţă şi unele legende: cum deschidea el doar prin rugăciune, în fiecare noapte, exact la orele 24, lacătele de fier ale închisorii; cum se teleporta dintr-o localitate într-alta, aflată la sute de kilometri depărtare; cum căpătase el darul înaintei-cunoaşteri; cum citea el păcatele din sufletele oamenilor veniţi la spovedanie, înainte ca aceştia să deschidă gura; cum îşi alegea el cu zgârcenie, pe criterii numai de el ştiute, puţinii credincioşi pe care urma să-i împărtăşească a doua zi; cum i s-a arătat lui un sfânt povăţuitor în timpul postului de 40 de zile; cum a făcut el să ţâşnească izvor din stâncă, asemenea lui Moise în pustie (izvor care a căpătat, se zice, puteri tămăduitoare); etc, etc.

Este şi motivul pentru care numele lui Arsenie Boca a fost rapid “confiscat” de unii întreprinzători, amatori în ale teologiei, care l-au agăţat prematur în panoplia sfinţilor şi l-au categorisit drept “un sfânt al lui Dumnezeu, a treia trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 429), lucru la care el nici măcar n-a visat. Este o mare nedreptate adusă acestui om drept al lui Dumnezeu, aceea de a fi manipulat post-mortem de către indivizi dubioşi, cu o identitate incertă, care se dau drept clerici pentru a-şi atinge interesele lor obscure, sectare. La urma urmei, spre deosebire de celelalte “trâmbiţe” care “au fost” sau care “vor urma” după el, Arsenie Boca este singurul care n-a adus nici un fel de tulburare în Biserică, prin inovaţii sau prin deviaţii sectare, el fiind un preot ortodox desăvârşit.

S-a sfârşit şi el într-un anonimat absolut, după ce a pictat cu talent biserica de la Drăgănescu. A trăit toată viaţa într-o remarcabilă modestie, şi nu a ieşit din firescul trăirii anonime creştine decât prin atât: a reuşit, cu voie sau fără voie, să hrănească exaltarea miilor de creştini de bună credinţă, veniţi la Sâmbăta sau la Prislop, cu acele mângâieri pietiste, izvorâte din miracole discutabile, care le întărea acestora sentimentul că nu sunt părăsiţi în vremurile comuniste de restrişte, ci că Dumnezeu încă îi mai cercetează în ascuns prin minuni săvârşite doar sub ochii lor, de către sfinţii Lui de pe pământ şi din ceruri.

1.4. Vladimireşti, 1941

La 25 martie 1941, la Vladimireşti se punea piatra de temelie a unei noi biserici. Nimic neobişnuit? Ba da, căci această biserică se zidea nu oricum, ci “după poruncă cerească”. Doar cu câţiva ani înainte, tânăra Vasilica Barbu primise în “vedenie cerească” o poruncă de la Mântuitorul, ca ea să-I zidească Lui o mănăstire de fecioare, închinată Maicii Sale. Deşi unii o credeau pe Vasilica “bolnavă”, nebună” sau “îndrăcită”, s-au găsit totuşi destui entuziaşti care să dea credit vedeniilor sale. Mănăstirea s-a zidit repede, cu o înfocare juvenilă, tinerele fecioare găsind aici un refugiu material şi spiritual, într-o vreme bântuită de sărăcia şi nesiguranţa aduse de vântul războiului.

Viziunile Vasilicăi Barbu (devenită Veronica în 1940, odată cu intrarea în monahism) erau din ce în ce mai intens colorate, mai concludente, mai imperative. Ele prooroceau despre o Biserică vie, despre o singură religie, despre viitorul monahismului, despre lepădarea de credinţă, despre cei care vor primi cununa muceniciei. Dar tocmai Veronica n-a avut parte de această cunună, şi asta pentru că n-a mai vrut, atunci când i s-a ivit ocazia. În anul 1955, prigoana comunistă a ajuns şi la Vladimireşti, iar vieţuitoarele au fost fie mutate pe la alte mănăstiri, fie risipite în lume. Maica Veronica a suferit închisoare, dar a preferat în locul martirajului o căsătorie care, deşi se spune că “i-a fost impusă” şi “a fost numai de formă”, a mototolit toate voturile ei monahale şi jertfele unei tinereţi îngropate la Vladimireşti.

Veronica Barbu şi preotul Ioan Iovan (care a slujit la Vladimireşti între anii 1949 şi 1955, reînviind aici practica necanonică a spovedaniei colective) sunt consideraţi de unii a fi “a patra”, respectiv “a cincea trâmbiţă apocaliptică” (“Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 430)

1.5. Maluri, 1955

După un post de patruzeci de zile, care i s-a cerut în urma unor viziuni, tânăra Virginia Tudorache primeşte un “dar” neobişnuit: acela de a fi “vasul ales” prin care Dumnezeu urma să le comunice oamenilor tot ce ar mai fi fost de zis pentru pregătirea lor de marea întâlnire: revenirea lui Hristos pe pământ, întru mărire şi slavă. Maniera “de lucru” era de asemenea neobişnuită pentru istoria creştină: Virginia cădea într-un somn profund, cataleptic, şi apoi începea să vorbească singură. Vorbirea ei era considerată a fi “vorbirea lui Dumnezeu”. La început, informaţiile (denumite generic “Cuvântul lui Dumnezeu” sau, mai pe scurt, “Cuvântul”) erau într-o armonie mulţumitoare cu mesajul biblic: creştinii erau îndemnaţi să ducă o viaţă autentic ortodoxă, să frecventeze biserica în mod regulat, să apeleze la toate Sfintele Taine, să-i respecte pe preoţi, indiferent de neîmplinirile lor, să nu aibă nici un fel de legături cu sectanţii şi, în general, să se păzească de orice păcat. Totuşi, nu pot fi trecute cu vederea şi unele inconsecvenţe grave cu adevărurile de doctrină păstrate în Biserică, dar chiar şi cu propriile “proorocii” enunţate anterior:

– “Cuvântul” reclamă necesitatea unor trepte ierarhice inexistente în Biserică : prooroci, străjeri, călăuze, predicatori. Despre casta “predicatorilor” se spune că “şi ei sunt de la Dumnezeu”, concurându-i serios pe preoţi:

“…iar predicatorii au şi ei mare dar, că şi ei sunt trimişi de Dumnezeu în mijlocul mulţimilor de popoare ca să vestească legea sfântă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– În acelaşi timp, se pretindea că preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu:

“Şi preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu; au rămas singuri, cu harul. Încolo, au pierdut portul, chipul, postul şi viaţa de preot; şi darul l-au pierdut. “ (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– După un timp, predicatorii au căzut în mândria celor “aleşi”, încât şi-au pierdut şi ei darul de la Dumnezeu, ca şi preoţii:

“Predicatorii au pierdut darul prin prin faptele mândriei… …“Să nu faci ca preoţii şi ca predicatorii de acum, care, dacă nu le mai merge meseria, au stricat darul lui Dumnezeu prin poftele lor” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– Dar chiar şi în aceste împrejurări, şi preoţii şi predicatorii trebuiau preţuiţi pe mai departe:

“Tu să-l preţuieşti pe preot şi pe predicator…” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– Două luni mai târziu, predicatorii au fost opriţi să mai predice, pe motiv că nu mai împlinesc legea (învăţătura cea nouă, adusă prin Verginica) şi că aduc proorocii mincinoase la popor:

“…Verginico… Te duci la predicatorii de Evanghelie, adică de legea Sfântă, şi spune-le la cei ce se numesc predicatori: Domnul nu vă lasă pe voi să daţi poporului nădejde mincinoasă. Pentru ce profeţiţi legea sfântă şi n-o trăiţi? Pentru ce prevestiţi poporului nădejdi mincinoase? (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)

– Se prefigurează deci o schimbare dinamică şi radicală a polilor de putere, în favoarea Verginicăi şi a aleşilor ei, iar predicatorii (împreună cu cei care-i mai ascultau pe aceştia) sunt ameninţaţi cu blestemul, pe motiv că prin nesocotirea învăţăturii adusă de Verginica, ei nu-L ascultă, de fapt, pe Dumnezeu:

“Spune Verginico şi la predicatori şi la poporul care face parte de prevestirea lor, că Domnul le spune aşa: dacă nu Mă ascultă…şi dacă nu ia aminte la cuvintele Mele prin aleşii mei trimişi în mijlocul lor şi nu vor să creadă, atunci voi da ca toţi, şi predicator, şi ascultător, îi voi da sub blestem, să fie sub picioarele tuturor popoarelor pământului” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)

– Dar, după alte cinci luni, “Dumnezeul de la Maluri” iarăşi se răzgândeşte, şi-i îndeamnă pe cei care îşi doresc în inima lor să se facă predicatori, să nu pregete să se facă, ba le mai dă şi indicaţii cum să se poarte în această nouă postură:

“…Vrei să fii predicator, fii. Dar cine spune la cineva. “Nu fura, nu curvi”, plată de la Mine va primi. Dar mai întâi hrăneşte-te tu cu ea, şi pe urmă dă-o la altul. Semănătura ta să fie văzută, şi pe urmă dă-o la altul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6/19 decembrie 1965)

– La începuturile “lucrării”prin Verginica, “Dumnezeul de la Maluri” nu ura preoţii, şi spunea că aceştia încă “au darul de la Dumnezeu” . Deci, ei ori nu l-au pierdut, aşa cum s-a (contra)zis mai înainte (la 16/29 mai 1965), ori l-au redobândit între timp:

“O, Eu nu urăsc preoţii, căci ei au darul de la Mine, dar veţi şti că din cauza mândriei, mulţi preoţi nu vor mai fi duhovniceşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27 octombrie 1965)

– Toţi ceilalţi prooroci (în afară de Verginica, desigur) sunt însă brutal “eliminaţi din joc”, deoarece la început erau prea mulţi. Era chiar o adevărată inflaţie de “prooroci”, care se concurau unii pe alţii:

“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Auzi? Spune, tată, crezi? Încă odată vă şoptesc: fiţi atenţi, nu căutaţi să aveţi mai mulţi prooroci, căci cine se duce la alt prooroc, acela nu va rămâne, şi se va pierde în zări. Crezi? Vino la Mine şi stai cu Mine, copilul Meu. Nu te pierde în zări, nu avea altă masă, căci mâncând multe mâncăruri, ţi se apleacă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 30 octombrie/12 noiembrie 1965)

“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Vino, tată, la Mine şi nu te pierde în zări, căci viaţa ta este ca o apă.Nu te lăsa în voia apei. Apa te duce unde voieşte ea, dar tu vino la Mine” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 3 /16 noiembrie 1965)

– Celelalte proorocii care au mai fost, dar nu mai sunt, sunt puse şi ele sub semnul îndoielii; deoarece s-au risipit, ele par a fi fost de la oameni, nu de la Dumnezeu:

“ Fiţi atenţi, căci mulţi prooroci se vor ivi. A fost o lucrare la Vladimireşti, a fost o lucrare la Maglavit. Fiţi atenţi, tată, cu lucrarea pe care o aveţi în faţă. Fericit cine va avea parte de această lucrare până la sfârşit” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 3 /16 noiembrie 1965)

– După inundaţiile din 1970, Verginica s-a mutat de la Maluri la Pucioasa. A continuat să “proorocească”, adunând în jurul ei oameni simpli, dornici să-L asculte şi să-L “consulte” pe Dumnezeu în cele mai mărunte “probleme” ale vieţii: “dacă e bine să vândă vaca”; dacă e bine să mărite fata”; dacă va fi recoltă bogată anul acesta”, etc. etc. Ei au înconjurat-o pe Verginica cu o atenţie exagerată, care se cuvenea mai degrabă Maicii Domnului, căci aşa lăsase Domnul îndemn către apostolul Ioan, şi prin el către toţi creştinii: “Iată mama ta!”(Ioan 19,27). De acum încolo se pretindea că singura proorocie adevărată este cea de la Pucioasa. Celelalte care au fost, acum nu mai sunt, toate s-au denaturat, toate s-au abătut de la proorocia dreaptă:

“După aceasta se vor înmulţi proorocii. Vei auzi că acolo lucrează Dumnezeu; să nu te duci. Dincolo, vei auzi că înviază morţii; să nu te duci, că aceştia nu sunt proorocii Mei, şi aceia vă amăgesc pe voi. Ţineţi minte, că nu mai e lucrarea. A fost la Vladimireşti, a fost la Maglavit, a fost şi este aici şi a mai fost la Arsenie Boca, dar acolo ce a făcut? Luaţi bine seama, că mulţi s-au abătut de la proorocia dreaptă şi nu mai spun adevărul. Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi. Fiţi credincioşi şi lucrători până la vremea cea mai de pe urmă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 25 februarie/10 martie 1971).

Deşi se afirmă negru pe alb că (cităm) “Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi”, totuşi, după moartea Verginicăi, darul proorociei “a trecut” la “mama Maria”, sora sa. După o vreme a murit şi “mama Maria”, iar darul proorociei a trecut la “mama Mihaela” şi la “fratele Nicuşor”, ultimii (dar nu cei din urmă?) lideri apocaliptici. Dar “poporul Domnului”, cel adunat cu atâta migală de “mama Verginica” timp de 25 de ani, “n-a mai trecut” la noii lideri de la Pucioasa, ci s-a risipit până la unul, fiind înlocuit mai târziu cu “poporul cel nou”. În mod firesc, oricine se poate întreba ce rod a mai avut această zbatere a Verginicăi timp de 25 de ani, în afară de a se ţine sus o ştafetă pe care au înşfăcat-o alţii, mai iuţi de mână şi mai abili manipulatori ai nebăgării de seamă.

1.6. Pucioasa, 1992

Ultima trâmbiţă apocaliptică, a şaptea, este (după afirmaţiile adepţilor de la Pucioasa) “Însuşi Domnul”, care întemeiază “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (NIP). Dar, dacă ar fi să fie aşa, toată suflarea L-ar auzi pe Domnul, după cum este scris:

“Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor.”(Apoc. 10,7)

”Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc. 11,15)

Or, despre felul “primirii” acestui “Cuvânt” în zilele noastre, la “Noul Ierusalim” de la Pucioasa se vorbeşte întotdeauna în şoaptă, ca de o mare “taină a lui Dumnezeu”, ocolindu-se cu obstinaţie orice amănunte concrete. Deşi Sfânta Scriptură spune limpede că a şaptea trâmbiţă va fi tot un înger, liderii pucioşi se încăpăţânează să afirme că “Însuşi Domnul este” ultima trâmbiţă, pentru a se armoniza în afirmaţii şi în concepţii cu maniera actuală de primire a “Cuvântului”. Spre deosebire de modul de “primire” a “Cuvântului” de către “trâmbiţele“ precedente, care, unele “aveau viziuni”, iar altele vorbeau prin somn, ultima manieră de primire a “Cuvântului” (se spune că) este “prin auzire directă”. Se afirmă în mod sistematic că, începând cu anul 1990, “Cuvântul este auzit de cei 14 vieţuitori ai mănăstirii”, ceea ce este un fals. Niciodată “cei 14” nu au auzit “în grup”, sau “în adunare” acest “Cuvânt”. Se ştie însă că cei doi lideri actuali de la Pucioasa, Mihaela Tărcuţă şi Nicuşor Nedelcu, pretind că “aud” Cuvântul venind de sus, din cer, mai întâi printr-un vuiet ca o suflare de vânt, iar apoi în chip desluşit. Mai mult ca sigur este că nici Nicuşor nu aude nimic, ci este doar un complice al acestei farse, iar “Cuvântul” este doar o compoziţie meşteşugită de-a Mihaelei, singura care este în stare, printre semidocţii de la Pucioasa, de a alcătui asemenea scrieri (capacitate personală autentică, dovedită de ea cu prisosinţă în numeroase ocazii).

“Taina lui Dumnezeu” despre “Cuvânt” se dovedeşte a fi o banală şi meschină ascundere omenească, o farsă meşteşugită, pentru ca adevărul incomod, dar simplu ca lumina zilei, să nu iasă la iveală: acela că “Dumnezeu întotdeauna a lucrat în istorie cu iconomie, şi de aceea este scump la toate. Şi de aceea El este scump şi la vorbă, nicidecum un palavragiu”.

2. “Evanghelia” de la Pucioasa

2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”

Scrierile “sfinte” de la Pucioasa, adunate de creştinii pucioşi începând cu anul 1955, se remarcă printr-o diversitate de idei şi de exprimări tulburi, adesea contradictorii între ele, sau în disonanţă stridentă cu mesajul Sfintei Scripturi, toate fiind amestecate într-un veritabil “kitch pseudoteologic”. N-au lipsit nici la Verginica, nici la Maria, inconsecvenţele demascatoare, specifice limitelor omeneşti, sau “proorociile bombastice”, care anunţau o “Românie” apocaliptică – “regină” a celorlalte popoare – şi un regat iluzoriu condus de pe tron de venerabilul rege Mihai I, şi chiar un al 7-lea Patriarh, în persoana arhiereului Irineu Bistriţeanul. Abia în 1990 s-a făcut remarcată în peisajul de la Pucioasa o personalitate puternică, voluntară şi ceva mai mult instruită (dar mai puţin educată): Mihaela Tărcuţă. Ea a reuşit să imprime “Cuvântului” un suflu nou şi un aer de suportabilă credibilitate, ca fiind (eventual) de la Dumnezeu. Dar înşelăciunea n-a avut viaţă lungă: neîmplinirea proorociilor despre România, despre regele Mihai şi despre al 7-lea patriarh, precum şi o auto-adulare deşănţată a noilor lideri, Mihaela şi Nicuşor, au demascat definitiv caracterul fraudulos al acestor scrieri şi le-au compromis iremediabil. O contribuţie semnificativă la această demascare au adus-o chiar unele proorocii fabulate cu multă insolenţă, care promovau “informaţii”noi şi incredibile, într-o contradicţie flagrantă cu mesajul biblic al Sfintei Scripturi: cum “România a fost primul pământ ieşit de sub ape, la facerea lumii…”, cum, “…tot România a fost primul pământ ieşit de sub ape, după “potopul lui Noe”; cum “Adam a fost zidit de Dumnezeu din glodul luat chiar din grădina de la Glodeni, acolo unde s-a construit în 1991 biserica cu 33 de cupole”( şi tocmai de aceea Glodenii se numesc Glodeni!!) ; cum “Dumnezeu a ales România încă de la Facerea lumii ca să fie pământul sfânt al revenirii Sale a doua oară”; etc, etc, etc...

Deja se pretinde că la Pucioasa se consumă ultimele scenarii ale Apocalipsei, aflată într-o stare avansată a evoluţiei. Aici, “Dumnezeul de la Pucioasa” vorbeşte aparte (între patru ochi) unui “popor” ales de el dintre români, ca să-l formeze ca gardă de onoare, şi care va fi să-l întâmpine cu cinste la a doua sa venire pe pământ. Confuziile nu întârzie să apară: deja, acolo se vorbeşte că această A Doua Venire A Domnului ar fi însăşi “coborârea Cuvântului”, căci “Dumnezeu este Cuvântul”, nu-i aşa? (cf. Ioan 1,1). Deci “Dumnezeu Fiul trebuia să vină, dar a şi venit ca un fur, noaptea” ( o expresie nici măcar originală, mult îndrăgită de adventişti), însă El nu a fost simţit şi recunoscut de creştini. Doar unii “mai cu moţ” L-au recunoscut, iar aceştia sunt “creştinii de la Pucioasa”.

2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni

Aceşti creştini au strâns cu pioşenie cât au putut de mult din “vorbirea de azi a Domnului”, din care au tipărit în anul 1995, selectiv, un volum intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Ulterior (în anul 2006) ei au scos o ediţie îmbogăţită (aproape 2000 de pagini!), dar şi puternic cosmetizată, în care s-a căutat pe cât posibil să se ascundă prin corecţii frauduloase toate inexactităţile şi exagerările semnalate în Ediţia întâi. Prin aceasta însă, ei au dovedit cu prisosinţă că “Dumnezeul de la Pucioasa” a mai şi greşit, pe ici, pe colo; dar are oameni aleşi de el, scule de nădejde, liderii pucioşi care-l “corectează” la greu.

Cartea aceasta, îmbogăţită cu şapte peceţi desenate pe cotorul coperţii (intenţionat, ca să corespundă unui anumit mesaj din Apocalipsă – Apoc. 5:1,5; 6:1), este folosită în mod sistematic la slujbele pucioşilor drept completare a Evangheliei zilei, citindu-se din ea în mod solemn, după formula introducătoare: “Din Sfînta Evanghelie după Sfânta Virginia, citire!” O inovaţie canonică inacceptabilă, dar considerată perfect valabilă de către cei de la Pucioasa, care se mai şi pretind că sunt “mai ortodocşi decât papa”, şi că “respectă” necondiţionat Biserica şi pe preoţii ei. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, îi anatemizează în chip repetat, pentru a nu fi vreun dubiu, pe toţi cei care vin la popor cu o “altă Evanghelie”. Partea caraghioasă şi ridicolă (dacă n-ar fi dureroasă) este că faţă de lume, ei nu recunosc niciodată vreo inovaţie scripturistică, afirmând cu candoare că acest “Cuvânt al lui Dumnezeu” de 2000 de pagini nu aduce nici o filă în plus Sfintei Scripturi! O minciună insuportabilă, dar, din păcate, nici măcar nu este singura.

2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele

În Sfânta Evanghelie după Matei, la capitolul 22, ni se arată clar în ce constă Legea cea nouă a lui Hristos:

Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:

Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?

El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

Aceasta este marea şi întâia poruncă.

Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

“Evanghelia cea nouă”, respectiv “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din zilele noastre, ne propune o a treia poruncă, o altă lege a iubirii, şi mai nouă decât cea din Evanghelia după Matei: să-i iubim din toată inima pe liderii de la Pucioasa şi răsplata noastră nu va întârzia: vom fi absolviţi de toate păcatele, numai pentru atât:

“O, poporul Meu, a venit clipa să-ţi spun ţie, tată, un cuvânt cu putere, şi iată ce-ţi spun: voi, cei care aţi crezut şi credeţi şi veţi crede în lucrarea Mea de cuvânt, purtându-vă după Mine prin ea, prin glasul ei învăţător pentru viaţa din om, iubiţi-Mi mult aceşti copii prin care trec ca să vă hrănesc pe voi cu multul Meu cuvânt de iubire şi de înviere, şi vi se vor ierta vouă păcatele numai pentru atât, tată, căci sarcina Mea de peste ei este grea, şi ei trebuie iubiţi cu toată inima din om, şi nicidecum să-i învinuiţi pe ei vreodată pentru rătăcirea inimii din creştin, ci trebuie primiţi de creştin pentru ca să se vindece el de rătăcirea lui şi să nu cadă prin ea, că iarăşi spun: nimeni şi nimic nu-i poate face rău omului decât păcatul din el, pentru care nimeni şi nimic nu are vină în afară de el întru totul.” (citat din “Cuvântul lui Dumne